Literatura dupa gratii
La cinci minute de Piaṭa
Unirii, ale cărei imagini venite din vremea habsburgilor apar în toate albumele
de prezentare a Timiṣoarei, se înalṭă o altă clădire imperială ce, pe din
afară, emană simplitate ṣi căldură. Doar că porṭile sale se deschid numai unora
ce primesc în prealabil o autorizaṭie specială ori maṣinilor poliṭiei ce îi
aduc aici pe cei ce ṣi-au pierdut unul dintre drepturile fără de care viitorul
nu poate fi conceput (cel puṭin pentru un om necăsătorit): libertatea. E vorba
de Penitenciarul Timiṣoara, situat, cumva ironic, pe strada Popa Şapcă. Cel
după care a fost botezată această stradă la capătul căreia descoperi istoria pieṭelor’simbol
ale Timiṣoarei a fost călugăr ṣi revoluṭionar cunoscut al veacului paṣoptist ṣi,
mai înainte de toate astea, unul dintre cei de pe urmă haiduci olteni. Deci un
exemplu de reabilitare pentru cei de aici…
In acest stabiliment
prietenos numai pe din afară, am ajuns graṭie Patriciei Lidia Popescu-Cevei,
coordonatoarea clubului de lectură organizat ȋn “pensionul” de pe Popa Șapcă.
Am descoperit, după trei porṭi metalice ce se deschid cu greu ṣi două puncte de
control mai stricte decât accesul pe aeroporturile americane, însă trecând prin
curṭi îngrijite, cu rondouri de flori colorate, destinaṭia finală: o mansardă
în care se găsea un post de radio, unul de televiziune (după cum prevede legea,
cu circuit închis) ṣi, alături de ele, o sală plină de bărbaṭi în faṭa cărora
se găseau cărṭi, pixuri ṣi coli de hârtie albe, pregătite de notiṭe. Dacă în
libertate – cel puṭin aṣa am citit pe diverse bloguri – cam 90% din cărṭile de
beletristică sunt lecturate de doamne, aici procentul este unanim în favoarea
bărbaṭilor. Bineînṭeles, pentru că membrii clubului nu pot fi decât cei trecuṭi
în certificatul de naṣtere cu sexul “bărbătesc” )fiindcă iarăṣi aṣa prevede
legea penală).
La postul de televiziune de
aici am aflat că deṭinuṭii nu au răbdare să urmărească declaraṭii ṣi emisiuni
lungi. Deci, nu timpul le prisoseṣte, ci răbdarea: prima discuṭie cu un
reporter-deṭinut, primul mister devoalat.. Numai noi, cei din libertate, găsim
pentru toate scuza că nu avem timp, dar, de fapt, ne lipseṣte tuturor răbdarea,
concentrarea pentru mai mult de câteva minute. Sper să nu citească soṭia rândurile
astea, altfel s-a dus ṣi scuza mea preferată când uit să trec pe la magazin să
mai iau o smântână…
A doua surpriză: se citeṣte
mult. Poate de vină e timpul pe care trebuie să ṣi-l umple. Dar nu doar asta
este explicaṭia fiindcă, din întrebările puse ṣi discuṭiile ce porneau de la un
personaj pentru a ajunge la psihanaliză, lectura îi pasionează.
Dacă ar fi să o iau
cronologic, asta ar trebui să fie a treia surpriză, fiindca, atunci când
Patricia mi-a zis că ar vrea să le povestesc câte ceva “studenṭilor” ei din
clubul de lectură, mă gândeam că e pusă pe glume. Patricia Lidia este, după cum
citisem mai înainte pe blogul ei personal: mămică de Greuceanu, inginer
programator, scriitor, fost cadru didactic, colaborator al mai multor reviste
culturale și președinta Asociației Bastionul ArtLitTim. „Iubesc ceea ce fac și
consider că am o datorie morală să dau mai departe binele pe care îl primesc,
motiv pentru care de peste 3 ani sunt content editor al Asociației Ador Copiii
– comunitatea familiilor adoptive.”
Adică de unde mai are timp să îndrume ṣi lecturile din penitenciar? Da,
iarăṣi scuza că orele trec ṣi nu mai apucăm să facem aia sau ailaltă. Pe urmă
mi-a explicat că proiectul ăsta al ei durează de ceva vreme ṣi că o însoṭiseră
încântaṭi să îṣi lase telefoanele celulare în grija gardienilor Radu Pavel
Gheo, Marius Chivu sau Bogdan Munteanu. Brusc mi-am amintit că citisem un
articol despre “vizita” lui Robert Şerban la puṣcărie cu a sa carte Scriitori la poliṭie. A doua scuză la
modă: Nu îmi vine să cred cum am uitat ceea ce citisem…
Cum mă gândeam că nu prea
avem ce povesti un ceas pe marginea a două cărṭulii de-ale mele, mă gândeam să
facem puṭină politică cu americanii ce îṣi bagă coada în Siria, ruṣii care
aruncă bombe ca bezmeticii prin Deṣertul arab în căutarea gloriei de odinioară,
wahhabism ṣi terorism. Dar nu am reuṣit să ajungem până în Orientul Mijlociu ṣi
Magreb cu discuṭiile, ne-am oprit pe la Gibraltar fiindcă am tot vorbit despre
literatură, ezoterism religios. Chiar ṣi despre femei doar puṭine vorbe… iar
domniṣoara ce se plimbă pe peronul coperṭii Legendelor
ṣefului de gară chiar ar fi meritat mai multă atenṭie.
Un public mai eclectic
decât la această întâlnire nu mi-a fost dat să văd: de la feṭe încruntate
proptite în palme cât lopeṭile, dar cu vorba molcomă, până la intelectuali atenṭi
la metafore, condamnaṭi pentru omor sau pentru corupṭie (printre ei un fost deputat,
un primar de municipiu, victimele °necruṭătoarei° Codruṭa). Însă fiecare având
câte ceva de povestit, de împărtăṣit, o experienṭă personală sau o frază
măiastră dintr-o carte cu evident rol moralizator. Dar fără a uita să asculte.
Fiindcă, până la urmă, asta înseamnă dialog, noi, în libertate, am uitat încet
să ascultăm, să întrebăm ṣi să răspundem: fiecare are versiunea lui, adevărul
lui, are ceva de spus, trebuie să fie ascultat… mai greu cu ascultatul.
Iar la final, fiindcă am ṣtiut
ṣi eu să ascult, am primit spre lectură câteva din recenziile celor ce
lecturaseră Crepuscul ṣi Legendele ṣefului de gară. Atât de
savuroase fiind, trebuie să împărtăṣesc câteva gânduri aṣternute pe hârtie:
“Căutarea comorii, moṣtenirea
ancestrală a cunoaṣterii… Cei trei kosoni care i-au mai rămas din comoară (ṣi
de ce nu au găsit ducaṭi dacă au săpat în cetatea medievală ṣi nu în cea
dacică) semnifică faptul că moṣtenirea este mai veche decât pare, milenară ṣi
nu medievală.”
“In toată această perioadă,
autorul este caracterizat ca un bun cunoscător al semnelor unor “frăṭii”
existente atunci ṣi care persistă ṣi acum. De remarcat este ṣi eficienṭa
serviciilor secrete româneṣti ce făceau imposibilă scoaterea din ṭară a moṣtenirilor
arheologice.”
“Când am luat prima dată
aceasăt carte în mână am avut o senzaṭie ṣi un zentiment rar, acela de deja-vu…
Nu ṣtiam de ce, dar aveam să aflu prin lecturare că vibra în rezonanṭă cu
subconṣtientul colectiv.”
Aṣa că am ieṣite pe cele
trei porṭi bine ferecate cu o certitudine - reabilitarea se face citind cărṭi,
iar nu scriindu-le – dar ṣi cu un mănunchi de dileme. Deci, câṣtigat.
Comentarii
Trimiteți un comentariu