Literatura dupa gratii

La cinci minute de Piaṭa Unirii, ale cărei imagini venite din vremea habsburgilor apar în toate albumele de prezentare a Timiṣoarei, se înalṭă o altă clădire imperială ce, pe din afară, emană simplitate ṣi căldură. Doar că porṭile sale se deschid numai unora ce primesc în prealabil o autorizaṭie specială ori maṣinilor poliṭiei ce îi aduc aici pe cei ce ṣi-au pierdut unul dintre drepturile fără de care viitorul nu poate fi conceput (cel puṭin pentru un om necăsătorit): libertatea. E vorba de Penitenciarul Timiṣoara, situat, cumva ironic, pe strada Popa Şapcă. Cel după care a fost botezată această stradă la capătul căreia descoperi istoria pieṭelor’simbol ale Timiṣoarei a fost călugăr ṣi revoluṭionar cunoscut al veacului paṣoptist ṣi, mai înainte de toate astea, unul dintre cei de pe urmă haiduci olteni. Deci un exemplu de reabilitare pentru cei de aici…

In acest stabiliment prietenos numai pe din afară, am ajuns graṭie Patriciei Lidia Popescu-Cevei, coordonatoarea clubului de lectură organizat ȋn “pensionul” de pe Popa Șapcă. Am descoperit, după trei porṭi metalice ce se deschid cu greu ṣi două puncte de control mai stricte decât accesul pe aeroporturile americane, însă trecând prin curṭi îngrijite, cu rondouri de flori colorate, destinaṭia finală: o mansardă în care se găsea un post de radio, unul de televiziune (după cum prevede legea, cu circuit închis) ṣi, alături de ele, o sală plină de bărbaṭi în faṭa cărora se găseau cărṭi, pixuri ṣi coli de hârtie albe, pregătite de notiṭe. Dacă în libertate – cel puṭin aṣa am citit pe diverse bloguri – cam 90% din cărṭile de beletristică sunt lecturate de doamne, aici procentul este unanim în favoarea bărbaṭilor. Bineînṭeles, pentru că membrii clubului nu pot fi decât cei trecuṭi în certificatul de naṣtere cu sexul “bărbătesc” )fiindcă iarăṣi aṣa prevede legea penală).

La postul de televiziune de aici am aflat că deṭinuṭii nu au răbdare să urmărească declaraṭii ṣi emisiuni lungi. Deci, nu timpul le prisoseṣte, ci răbdarea: prima discuṭie cu un reporter-deṭinut, primul mister devoalat.. Numai noi, cei din libertate, găsim pentru toate scuza că nu avem timp, dar, de fapt, ne lipseṣte tuturor răbdarea, concentrarea pentru mai mult de câteva minute. Sper să nu citească soṭia rândurile astea, altfel s-a dus ṣi scuza mea preferată când uit să trec pe la magazin să mai iau o smântână…

A doua surpriză: se citeṣte mult. Poate de vină e timpul pe care trebuie să ṣi-l umple. Dar nu doar asta este explicaṭia fiindcă, din întrebările puse ṣi discuṭiile ce porneau de la un personaj pentru a ajunge la psihanaliză, lectura îi pasionează.

Dacă ar fi să o iau cronologic, asta ar trebui să fie a treia surpriză, fiindca, atunci când Patricia mi-a zis că ar vrea să le povestesc câte ceva “studenṭilor” ei din clubul de lectură, mă gândeam că e pusă pe glume. Patricia Lidia este, după cum citisem mai înainte pe blogul ei personal: mămică de Greuceanu, inginer programator, scriitor, fost cadru didactic, colaborator al mai multor reviste culturale și președinta Asociației Bastionul ArtLitTim. „Iubesc ceea ce fac și consider că am o datorie morală să dau mai departe binele pe care îl primesc, motiv pentru care de peste 3 ani sunt content editor al Asociației Ador Copiii – comunitatea familiilor adoptive.”  Adică de unde mai are timp să îndrume ṣi lecturile din penitenciar? Da, iarăṣi scuza că orele trec ṣi nu mai apucăm să facem aia sau ailaltă. Pe urmă mi-a explicat că proiectul ăsta al ei durează de ceva vreme ṣi că o însoṭiseră încântaṭi să îṣi lase telefoanele celulare în grija gardienilor Radu Pavel Gheo, Marius Chivu sau Bogdan Munteanu. Brusc mi-am amintit că citisem un articol despre “vizita” lui Robert Şerban la puṣcărie cu a sa carte Scriitori la poliṭie. A doua scuză la modă: Nu îmi vine să cred cum am uitat ceea ce citisem…     

Cum mă gândeam că nu prea avem ce povesti un ceas pe marginea a două cărṭulii de-ale mele, mă gândeam să facem puṭină politică cu americanii ce îṣi bagă coada în Siria, ruṣii care aruncă bombe ca bezmeticii prin Deṣertul arab în căutarea gloriei de odinioară, wahhabism ṣi terorism. Dar nu am reuṣit să ajungem până în Orientul Mijlociu ṣi Magreb cu discuṭiile, ne-am oprit pe la Gibraltar fiindcă am tot vorbit despre literatură, ezoterism religios. Chiar ṣi despre femei doar puṭine vorbe… iar domniṣoara ce se plimbă pe peronul coperṭii Legendelor ṣefului de gară chiar ar fi meritat mai multă atenṭie.

Un public mai eclectic decât la această întâlnire nu mi-a fost dat să văd: de la feṭe încruntate proptite în palme cât lopeṭile, dar cu vorba molcomă, până la intelectuali atenṭi la metafore, condamnaṭi pentru omor sau pentru corupṭie (printre ei un fost deputat, un primar de municipiu, victimele °necruṭătoarei° Codruṭa). Însă fiecare având câte ceva de povestit, de împărtăṣit, o experienṭă personală sau o frază măiastră dintr-o carte cu evident rol moralizator. Dar fără a uita să asculte. Fiindcă, până la urmă, asta înseamnă dialog, noi, în libertate, am uitat încet să ascultăm, să întrebăm ṣi să răspundem: fiecare are versiunea lui, adevărul lui, are ceva de spus, trebuie să fie ascultat… mai greu cu ascultatul.

Iar la final, fiindcă am ṣtiut ṣi eu să ascult, am primit spre lectură câteva din recenziile celor ce lecturaseră Crepuscul ṣi Legendele ṣefului de gară. Atât de savuroase fiind, trebuie să împărtăṣesc câteva gânduri aṣternute pe hârtie:

“Căutarea comorii, moṣtenirea ancestrală a cunoaṣterii… Cei trei kosoni care i-au mai rămas din comoară (ṣi de ce nu au găsit ducaṭi dacă au săpat în cetatea medievală ṣi nu în cea dacică) semnifică faptul că moṣtenirea este mai veche decât pare, milenară ṣi nu medievală.”

“In toată această perioadă, autorul este caracterizat ca un bun cunoscător al semnelor unor “frăṭii” existente atunci ṣi care persistă ṣi acum. De remarcat este ṣi eficienṭa serviciilor secrete româneṣti ce făceau imposibilă scoaterea din ṭară a moṣtenirilor arheologice.”

“Când am luat prima dată aceasăt carte în mână am avut o senzaṭie ṣi un zentiment rar, acela de deja-vu… Nu ṣtiam de ce, dar aveam să aflu prin lecturare că vibra în rezonanṭă cu subconṣtientul colectiv.”

Aṣa că am ieṣite pe cele trei porṭi bine ferecate cu o certitudine - reabilitarea se face citind cărṭi, iar nu scriindu-le – dar ṣi cu un mănunchi de dileme. Deci,  câṣtigat.