Adrian Petru Stepan

La cinci minute de Piaṭa Unirii, ale cărei imagini venite din vremea habsburgilor apar în toate albumele de prezentare a Timiṣoarei, se înalṭă o altă clădire imperială ce, pe din afară, emană simplitate ṣi căldură. Doar că porṭile sale se deschid numai unora ce primesc în prealabil o autorizaṭie specială ori maṣinilor poliṭiei ce îi aduc aici pe cei ce ṣi-au pierdut unul dintre drepturile fără de care viitorul nu poate fi conceput (cel puṭin pentru un om necăsătorit): libertatea. E vorba de Penitenciarul Timiṣoara, situat, cumva ironic, pe strada Popa Şapcă. Cel după care a fost botezată această stradă la capătul căreia descoperi istoria pieṭelor’simbol ale Timiṣoarei a fost călugăr ṣi revoluṭionar cunoscut al veacului paṣoptist ṣi, mai înainte de toate astea, unul dintre cei de pe urmă haiduci olteni. Deci un exemplu de reabilitare pentru cei de aici… In acest stabiliment prietenos numai pe din afară, am ajuns graṭie Patriciei Lidia Popescu-Cevei, coordonatoarea clubului de le

Îmi plăceau mult trenurile, îmi plăcea şuieratul locomotivelor, oamenii care se luptau să coboare mai repede decât se înghesuiau cei de pe peron să urce, ceferiştii rotofei plini de importanţă care fluierau îndelung semnalul de plecare, totul în atmosfera superbă, caldă şi liniştită a toamnei. Dar mai mult decât orice îmi plăceau povestirile tatei; fiindcă, după câte îmi spunea el, trenurile nu duceau nişte bieţi ţărani aduşi la oraş să muncească pe liniile fabricii de armam ent, şi nici simple femei posomorâte care se grăbeau la pruncii de acasă după ce întreaga zi înghiţiseră scamele de tricot în marile fabrici care trimiteau haine în Europa şi America. Nici vorbă de asemenea lucruri prozaice; vagoanele acelea plecau departe, mai departe decât Bucureştiul, care mie oricum mi se părea un loc aflat undeva la capătul lumii, mergeau spre porturile însorite ale Mediteranei, spre urbele îngheţate ale Scandinaviei, ori în metropolele ridicate în deşertul sau în pampasul celor două Americi