Zmeul si papusa
Îmi amintesc cȃnd ȋnălţasem zmee ultima dată. În
anii acei ani negri nu aveai de unde să le cumperi, aveam noroc cu un vecin
priceput care meşterea după-amiezele jucării pentru copiii din bloc pentru câte
o bere dată de ai noştri. Singură berea mai rămăsese bună în acei ani, după cum
spunea tata. Aşa ne-a făcut celor trei băieţi de pe scara noastră câte o
minunăţie de jucărie colorată care se înălţa trufaşă în curtea şcolii în
admiraţia puştilor din cartier.
Într-o după amiază, pe când tocmai ne pregăteam să
abandonăm joaca, a venit la noi o fată subţirică, cu ochi mari-mari,
albaştri-sfioşi. Mi-a întins o păpuşă mică, de cârpă, decolorată, căreia îi
desenase cu carioca nişte ochi la fel ca ai ei.
„Poţi să o faci şi pe ea să zboare?” m-a întrebat.
Întrebarea ei era o rugăminte de nerefuzat. Am
legat păpuşa de zmeu şi am început să alerg mai repede decât oricând, deşi
simţeam cum îmi tremurau genunchii. Zmeul s-a ridicat şi s-a tot ridicat, mult deasupra şcolii. Strângeam
mosorul cât de tare puteam să nu îmi scape din mână.
„Lasă-o să zboare, va vedea toată lumea!” mi-a
strigat fata.
Atunci i-am dat drumul şi zmeul s-a înălţat şi mai
sus, deasupra tuturor blocurilor şi, după câteva clipe, luat în braţe de o pală
rebelă de vânt, a devenit doar un punct pe cer.
Ea a zâmbit fericită şi o lacrimă i-a apărut în
colţul ochilor.
Am reîntâlnit-o în curtea şcolii după vreun an, la
fel de frumoasă şi melancolică. Mi-a povestit câteva ore minunăţiile pe care le
vedea păpuşa prin locurile îndepărtate în care ajunsese: oraşe colorate,
jucării nemaivăzute, păpuşi vorbitoare, sucuri dulci şi parfumate, nu ca
„lămâiţa” aceea fadă pe care o beam noi.
Nu ştiu dacă păpuşa mai zboară şi azi, nici dacă
fata mai visează. Doar sper.
Fragment din Crepuscul
Comentarii
Trimiteți un comentariu