Adrian Petru Stepan

La cinci minute de Piaṭa Unirii, ale cărei imagini venite din vremea habsburgilor apar în toate albumele de prezentare a Timiṣoarei, se înalṭă o altă clădire imperială ce, pe din afară, emană simplitate ṣi căldură. Doar că porṭile sale se deschid numai unora ce primesc în prealabil o autorizaṭie specială ori maṣinilor poliṭiei ce îi aduc aici pe cei ce ṣi-au pierdut unul dintre drepturile fără de care viitorul nu poate fi conceput (cel puṭin pentru un om necăsătorit): libertatea. E vorba de Penitenciarul Timiṣoara, situat, cumva ironic, pe strada Popa Şapcă. Cel după care a fost botezată această stradă la capătul căreia descoperi istoria pieṭelor’simbol ale Timiṣoarei a fost călugăr ṣi revoluṭionar cunoscut al veacului paṣoptist ṣi, mai înainte de toate astea, unul dintre cei de pe urmă haiduci olteni. Deci un exemplu de reabilitare pentru cei de aici… In acest stabiliment prietenos numai pe din afară, am ajuns graṭie Patriciei Lidia Popescu-Cevei, coordonatoarea clubului de le

Îmi plăceau mult trenurile, îmi plăcea şuieratul locomotivelor, oamenii care se luptau să coboare mai repede decât se înghesuiau cei de pe peron să urce, ceferiştii rotofei plini de importanţă care fluierau îndelung semnalul de plecare, totul în atmosfera superbă, caldă şi liniştită a toamnei. Dar mai mult decât orice îmi plăceau povestirile tatei; fiindcă, după câte îmi spunea el, trenurile nu duceau nişte bieţi ţărani aduşi la oraş să muncească pe liniile fabricii de armam ent, şi nici simple femei posomorâte care se grăbeau la pruncii de acasă după ce întreaga zi înghiţiseră scamele de tricot în marile fabrici care trimiteau haine în Europa şi America. Nici vorbă de asemenea lucruri prozaice; vagoanele acelea plecau departe, mai departe decât Bucureştiul, care mie oricum mi se părea un loc aflat undeva la capătul lumii, mergeau spre porturile însorite ale Mediteranei, spre urbele îngheţate ale Scandinaviei, ori în metropolele ridicate în deşertul sau în pampasul celor două Americi

Îmi amintesc cȃnd ȋnălţasem zmee ultima dată. În anii acei ani negri nu aveai de unde să le cumperi, aveam noroc cu un vecin priceput care meşterea după-amiezele jucării pentru copiii din bloc pentru câte o bere dată de ai noştri. Singură berea mai rămăsese bună în acei ani, după cum spunea tata. Aşa ne-a făcut celor trei băieţi de pe scara noastră câte o minunăţie de jucărie colorată care se înălţa trufaşă în curtea şcolii în admiraţia puştilor din cartier. Într-o după amiază, pe când tocmai ne pregăteam să abandonăm joaca, a venit la noi o fată subţirică, cu ochi mari-mari, albaştri-sfioşi. Mi-a întins o păpuşă mică, de cârpă, decolorată, căreia îi desenase cu carioca nişte ochi la fel ca ai ei. „Poţi să o faci şi pe ea să zboare?” m-a întrebat. Întrebarea ei era o rugăminte de nerefuzat. Am legat păpuşa de zmeu şi am început să alerg mai repede decât oricând, deşi simţeam cum îmi tremurau genunchii. Zmeul s-a ridicat şi s-a tot ridicat, mult deasupra şcolii. Strângeam

Sursa: US Army Poate unul dintre puţinele clişee adevărate ajunse ȋn lumea occidentală datorită peliculelor hollywoodiene este cel al soldaţilor neȋnfricaţi, cu priviri de gheaţă şi feţe arse de soarele munţilor ce se ridică la marginea deşertului: mujahedinii, soldaţii lui Allah, ce luptă călări şi ȋnarmaţi doar cu pistoale-mitralieră ȋmpotriva crudei Armate Roşii. Dacă ȋn urmă cu trei decenii ei erau cei ce ȋi stăteau alături lui Rambo (cu un Stallone tȃnăr, luptător pentru libertate), acum, o parte dintre ei ȋi ȋnfruntă pe compatrioţii acestuia şi armata guvernamentală cu aceeaşi determinare cu care o făceau ȋmpotriva ruşilor. Pȃnă la urmă, mesajele de pe aeroprotul din Kabul, ce urează bun-venit pe ”tărȃmul celor viteji” nu sunt doar cuvinte ce gȃdilă orgoliul localnicilor, ci o realitate ce tinde să devină, iarăşi, ȋnspăimȃntătoare. File de istorie. O geografie aparte Spre deosebire de Mesopotamia, unde cȃmpia fertilă şi bogaţia civilizaţiilor oraşelor-

De peste cinci ani, dinspre Siria ajung doar ştiri funeste. După ce regimul Assad a fost acuzat de crime ȋmpotriva umanităţii, s-a ȋntrupat parcă din nisipul deşertului o forţă ce a cutremurat şi mai tare lumea: Statul Islamic, sau Daesh, cum peiorativ ȋi spun ceilalţi fideli ai Profetului. In toată această vreme, moartea a bȃntuit nu doar ţara, ci ȋntreaga regiune, adusă de bombe venite din ȋngheţata Siberie sau ȋnsoritul Texas. Cu imagini cutremurătoare pe fundal, experţi de pretutindeni au vorbit de valori, principii, democraţie, Islam, istorie, speranţă şi predestinare, obiectivi sau pasionali, preocupaţi de suferinţă sau de bunăstarea proprie. Cu orgoliul şi pragmatismul pe care ţi-l dă bunăstarea, am considerat că e suficient ca generalii şi serviciile secrete să se ocupe cȃteva saptămȃni de această problemă ȋndepărtată pentru a se rezolva de la sine. In acest răstimp, alţi actori s-au implicat pentru a intra ȋn atenţia lumii, oamenii au continuat să moară, iar analiştii tot